In drumul catre Mega Image trec pe langa un loc de joaca. De fiecare data cand aud un parinte care ii spune copilului “esti cel mai tare!” simt ca o parte din mine se revolta. Inteleg importanta incurajarilor si sunt convins ca acei parinti au cele mai bune intentii; totusi, formarea in terapii cognitiv-comportamentale ma face sa ma intreb: “ce dovezi ai pentru asta?”.
In acest context, cand am citit un capitol din cartea The Examined Life de Stephen Grosz intitulat “How praise can cause a loss of confidence” am rezonat imediat. Incerc un rezumat mai jos.
Cercetarile recente au aratat ca spunandu-i unui copil “este foarte destept!” nu il va ajuta neaparat la scoala. De fapt, ar putea sa aiba efectul invers. Adesea, un copil ar putea reactiona la lauda prin renuntare – de ce sa mai fac un desen nou daca l-am facut deja pe cel mai bun? - sau, un copil ar putea pur si simplu sa repete ceea ce a mai facut – de ce sa desenez ceva nou / intr-un mod nou daca primesc laude pentru cum fac deja lucrul asta?
Intr-un studiu din 1998 efectuat pe 128 de copii cu varste intre 10 si 12 ani, psihologii Carol Dweck si Claudia Mueller i-au rugat sa rezolve o serie de probleme matematice. La finalul primului set de exercitii i-au laudat printr-o singura propozitie. Unii copii au fost laudati pentru capacitatile lor intelectuale – “Ai facut foarte bine, esti destept!” - altii au fost laudati pentru efort – “Ai facut foarte bine, cred ca te-ai straduit mult!”. Apoi, cercetatorii au dat copiilor un set de probleme mai dificile. Rezultatele? Elevii care au fost laudati pentru efort au aratat o dorinta mai puternica sa rezolve problemele, sa caute solutii noi. Au aratat, de asemenea, mai multa rezilienta si si-au atribuit esecul efortului insuficient, nu lipsei inteligentei. Copiii care au fost laudati pentru “desteptaciune” s-au ingrijorat mult mai mult in legatura cu esecul, nu au incercat piste noi de rezolvare, au fost mai putin tenaci. Entuziasmul inital creat de remarca “esti destept!” s-a trasformat in anxietate si s-a manifestat prin scaderea increderii in fortele proprii, in motivatie, in performanta. Cand au fost rugati de cercetatori sa scrie despre experienta lor copiilor din alte scoli, unii dintre cei etichetati ca fiind destepti au mintit si au sustinut ca au obtinut scoruri mai mari. Pe scurt, a fost nevoie doar de o lauda pentru a destabiliza increderea acestor tineri si a-i face sa se simta atat de frustrati incat sa minta.
Pedagoga Charlotte Stiglitz afirma ca nu lauda un copil pentru ceva ce ar trebui sa faca – sa se joace, sa citeasca, sa isi faca temele... II lauda atunci cand face ceva cu adevarat dificil – sa imparta o jucarie sau sa dea dovada de rabdare.
Increderea copiilor se construieste prin a fi prezenti – prin a-i face sa simta ca cineva se gandeste la ei, ca le acorda atentie, ca le pasa. Fara prezenta activa, un copil ar putea sa creada ca activitatile lui sunt doar un mijloc prin care primeste laude – fara miza pe activitatile propriu-zise.
Sa fim prezenti – fie ca e vorba de un copil, un prieten, sau chiar in relatie cu noi insine e dificil. Dar oare nu e aceasta prezenta (sentimentul ca cineva se gandeste la noi) mai importanta decat lauda?
Comments